Adrian SCRIMINȚ-CEARTĂ ŞI ÎMPĂCARE

Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui
de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi
e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am
făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de
coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au
crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să
improvizez. „Mă băiete - îmi spuneau
dumnealor - tu mergi în Italia, prea fain eşti
îmbrăcat!...” Am fost returnat în patria
mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de
coca cola, căci aşa mă sfătuiseră
persoanele umblate din autocar, mi-am
pus o cravată peste un tricou, peste tricou
un sacou, şi mi-am pus apoi toţi pantalonii
pe care îi aveam pe dedesubtul
pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun
de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai
convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am

luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă
duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea...” - le
explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi.
Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.
După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul
din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost
dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de
schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o
epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că
aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu
foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-
au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în
rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist
trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist
doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior... Şi
uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei.
Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-
am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!” O
descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine
feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!...”

Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme
pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să
mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte

mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai
descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să
intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă...
Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât
eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta
mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru
reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai
aveam vise cu festinuri măreţe...

Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă
vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat
cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-
au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului
vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu
ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi
niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am
transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se
enervează şi mai abitir!!!”

Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi
război - ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi
de ai noştri!” Am mai rămas doar eu - om de onoare şi în toiul sezonului, în luna martie
nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici.
Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc
de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se
retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie
sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din
submarine. La al doilea tomahauk, explodat pe la orele patru dimineaţa într-un pod
metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial de prizonierii
germani, cei doi ruşi alcoolici şi-au văzut de treburile lor şi s-au retras acasă. Am rămas
singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci... un apartenent la NATO.

În timpul războiului am asistat la cele mai reuşite petreceri la care am luat parte
vreodată. Destul de multe. „Dacă murim, măcar să murim sârbeşte” - îmi explicau
prietenii care mă invitaseră. De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion
le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îţi asurzeau urechile. Am fost martor
în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de
sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două tomahaukuri au despicat Podul Prieteniei
în două. Acolo au murit şi oameni, au căzut cu maşinile în Dunăre. Cum nu aveam
familie, am considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieţii...

Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eşarfe şi pe corp tot felul de acesorii: de la
ceasuri sofisticate, cămăşi de firmă şi curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat uşor
poliţia militară. M-au întovărăşit până acasă şi mi-au pus sute de întrebări: ce am căutat
în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o
audiţie), ce făceam cu atâtea dicţionare (eram poliglot, vorbea cinci limbi străine), de
unde aveam atâtea adrese din străinătate pe notes (doar eram balerin, și nu voiam ca
să mă îngroape Maica Domnului toată viața pe la ei pe acolo, că de vreo patru ani tot o
țineam într-un tanzit, acelea fiind adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croaţia,
etc. şi, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localităţi sârbeşti şi de ce
foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le ştiam geografia şi mă interesau obiectivele

care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă). Mi-au confiscat
paşaportul, foaia cartografiată, şi mi-au luat numărul de telefon. M-am trezit ulterior la
tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut. Ambasada m-a ajutat mult: mi-a
recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat
toate sursele mass-media. Cei de la poliţie erau contactaţi zilnic: „Avem în faţa redacţiei
un cetăţean străin care se plînge că l-aţi incriminat de fapte care nu pot fi spuse...”

Când mi-au înmânat paşaportul mi-au reproşat aceleaşi lucruri:
- Ce v-a trebuit vouă NATO, nu am fi putut fi prieteni?
- Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist!
- Au legătură, pentru că toţi sunteţi la fel...
M-am trezit la graniţă, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să
demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut
să mă lase să ies cu un televizor alb negru pentru că nu aveam acte pentru proveniența
lui. „Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră aţi fi deţinut acte la el?” Se uita la
mine cu nişte ochi cât gogonelele. I-a zis subadjunctului: „Hai, trânteşte-i o viză de
ieşire!” şi apoi mie: „Lasă că ne-om mai întâlni noi!” „Sper să nu!...” - i-am răspuns în
gând.

Dezorientat, întors pe pământul făgăduinţei, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte
codaş la sat, cu iubita rămasă dincolo... Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniţi,
care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranţele, gata
cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înşeală! Mintea îmi juca numai
scenarii de sinucidere...
Până m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredinţat că imi este prieten, pe urmă m-a
lămurit că propria viaţă mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de
treabă. I-am urmat sfatul. Am început să nu mai ascult ştirile, să gândesc pozitiv, să
fraternizez cu locul în care trăiesc şi, răsplata a fost pe măsură. Mi s-a mărit şi salariul,
mi-am găsit prietenă. Satul s-a metamorfozat brusc într-o metropolă. Râd ca prostul pe
stradă de unul singur și stârnesc indignarea celor care se perpelesc la foc contiuu. Simt
că trăiesc...
------------------------
Adrian SCRIMINȚ
Brașov, iulie 2019