Viața naște temeri, iar credința renaște viața. Teama, în toate formele ei este țipătul florilor menite pieirii care imploră clemență, este genunchiul ostenit care se lovește de țărâna neamului pentru a-și confesa nefacerile și grijile zilei neîncepute, este neglijența din propria uitare, grabnica alergare a timpului care se încăpățânează să nu se odihnească; teama naște curajul. Curajul ne menține credința ca o flacără a unei torțe infinite, luminând azi după un ieri, fără scepticism, înaintând spre un mâine al amintirilor.
Între acum și golul neumplut al sufletului mă chinuie distanța dintre cerul fericirii și sunetele poeziei pământene; mă chinuie o teamă abisală sau o viață renăscută din credință, un bujor smuls din ambitul său natural pentru a-mi suaviza aerul ostenit al sufrageriei trupului; cred în moment și în prietenia cireșului de iulie. Cred în stiloul care se mulează cu sfințenie pe coala grăitoare de poezie ca atunci când lucrurile predestinate își dau mâna și devin o forță imbatabilă contra nevinovatei invidii. Toate câte sunt pe pământ s-au scoborât din cer. Acolo se orânduiesc bunătatea, iubirea, prețuirea și indubitabil credința.
La ore nepotrivite - când orice suflare își odihnește pasul - mă înaripez și pornesc spre fereastra sufletului tău, un Icarus, plutind printre felinarele incandescente - care încadrează satul într-o aură mirifică - înălțându-mă deasupra mării de gânduri. De ce mi se pare că nu este cerul mai sus decât intervalul dintre două sistole? Vibrațiile vieții împletesc versuri din propriile interacțiuni cu lumea. Pentru întâia oară o zărisem pe coperta unei scene din balul frumuseților. Era trasparentă precum vinul roșu, străveziu; mirosea a fericire glazurată cu mierea gândurilor străbune când slova era nu doar sacră, ci și dulce. Mirosea a mâini ce răsfoiesc frazele în căutarea cheii deschizătoare de drumuri; labirintele vieții sunt mai ușor perciptibile atunci când ambele urechi se ascund între două pagini care nu doar că îți vorbesc ci îți și proiectează imagini în mișcare. Era zâmbet pe buzele acelora care îi rosteau povestea, transformând visarea în reale și pitorești pasaje din viață. Imagini imaginate deveneau episoade din realitate.
Între acum și golul neumplut al sufletului mă chinuie distanța dintre cerul fericirii și sunetele poeziei pământene; mă chinuie o teamă abisală sau o viață renăscută din credință, un bujor smuls din ambitul său natural pentru a-mi suaviza aerul ostenit al sufrageriei trupului; cred în moment și în prietenia cireșului de iulie. Cred în stiloul care se mulează cu sfințenie pe coala grăitoare de poezie ca atunci când lucrurile predestinate își dau mâna și devin o forță imbatabilă contra nevinovatei invidii. Toate câte sunt pe pământ s-au scoborât din cer. Acolo se orânduiesc bunătatea, iubirea, prețuirea și indubitabil credința.
La ore nepotrivite - când orice suflare își odihnește pasul - mă înaripez și pornesc spre fereastra sufletului tău, un Icarus, plutind printre felinarele incandescente - care încadrează satul într-o aură mirifică - înălțându-mă deasupra mării de gânduri. De ce mi se pare că nu este cerul mai sus decât intervalul dintre două sistole? Vibrațiile vieții împletesc versuri din propriile interacțiuni cu lumea. Pentru întâia oară o zărisem pe coperta unei scene din balul frumuseților. Era trasparentă precum vinul roșu, străveziu; mirosea a fericire glazurată cu mierea gândurilor străbune când slova era nu doar sacră, ci și dulce. Mirosea a mâini ce răsfoiesc frazele în căutarea cheii deschizătoare de drumuri; labirintele vieții sunt mai ușor perciptibile atunci când ambele urechi se ascund între două pagini care nu doar că îți vorbesc ci îți și proiectează imagini în mișcare. Era zâmbet pe buzele acelora care îi rosteau povestea, transformând visarea în reale și pitorești pasaje din viață. Imagini imaginate deveneau episoade din realitate.
Am vrut să cern iubirea toată care de tine m-a legat,
Să zbor prin cerul vieții tale fară să-mi pese de climat,
nu m-aș lăsa înghețat, de-ar ploua cu vorbe reci,
doar tu-mi ții sufletu-nsetat, alții mă șterg cu priviri seci,
De iubiri înmiresmate, la sânul tău adoarme luna,
Pe un sol cu nestemate, umbra nopții-și pierde urma.
Să zbor prin cerul vieții tale fară să-mi pese de climat,
nu m-aș lăsa înghețat, de-ar ploua cu vorbe reci,
doar tu-mi ții sufletu-nsetat, alții mă șterg cu priviri seci,
De iubiri înmiresmate, la sânul tău adoarme luna,
Pe un sol cu nestemate, umbra nopții-și pierde urma.
Ce poate fi mai frumos decât un vers care înfrumusețează? Ce poate fi mai luminos decât un vers care neutralizează întunericul abisului?
0 Comentarii