În comuna Ribița, satele sunt răspândite pe mai multe văi cu apă ce izvorăște din inima munților, iar spinările arcuite ale dealurilor, înverzite de păduri îmbătrânite, înconjoară locurile de o frumusețe neasemuită.
Pe una dintre văi, pe o lungime de vreo trei km, locul se îngustează, coroanele fagilor și a ștejarilor formează o arcadă verde deasupra apei ce se prăvale printre bolovanii enormi, formând Cheile Ribicioarei! Coamele dealurilor, colțuroase, stânci calcaroase de culoare alb-fumurie, cu forme grotești priveghează albia satului din înălțimi! De câteva zile se așternuse un strat gros de zăpadă peste satul ascuns, de-a lungul apei, între dealurile semețe ce-l mărgineau pe o parte și pe alta! Pe steanul de la „Colțul Ursului” zăpada parcă era și mai groasă iar sloiurile de gheață luaseră forme maiestoase, ca voalul unei mirese, pe lângă crăpătura îngustă! Cușma de nori alburii acoperea creasta stâncii celei mai înalte din mijlocul satului. Un loc de o sălbăticie aproape ireală și o spectaculară formă de relief a însoțit și a pus amprenta pe existența locuitorilor de-a lungul timpului! Oamenii, cu frică de Dumnezeu, au avut caractere dure ca stâncile ce i-au înconjurat dar și trăinicia și statornicia lor! Vorba molcomă, cumpănită, le-a fost leagăn de povești, de întâmplări ori legende pe care le-au istorisit la clăcile din sat ori la șezători.
„- Să viniț’ la șăzătoare, ne strigă nană Marioară,
Că am vrea să toarcem lîna, ge faceți bine pă sară!”
- Dar cum să nu venim, că doar e vremea șezătorilor și tare mult ne plac povestirile gazdei noastre, mătușa Parastie!
„- Vin și io, nanuță dragă, gi pa fus ca să fac geme
Or’ să pun zahar pă coace, lucru și eu, nu ce ceme!”strigai eu în urma vecinei .
Și uite așa ne strânserăm într-o joi seara, la clacă, la tors de lână!
„Ni-adunarăm mai spră sară, fuse în mîni sfîrîiau,
Caierele fură toarse, fece, lîna, rîșciiau,
Mai spuneam șî cîce-o glumă, în gură mare rîgeam,
Pe vîrcelnița cea mare, lîna, iuce-o gepănam.”
- Mătușă Parastie, hai spune-ne o poveste veche!
- Dragele noastre clăcane, în seara asta o să vă spun o legendă ce o știu de la bunica din Ribicioara!
- O legendă?! se miră nană Marioară, o nevastă trupeșă de-a lui Iuănu Giurgiului, găzdărița noastră!
- O legendă despre stânca de la „Colțul Ursului”!
- No, hai, matușă Parastie, povestește-ne! Nu ne mai ține curioase! o rugă și varușană*-mea Sabina în timp ce făcea un ghem mare din lâna pusă pe vârtelniță.
- No, ascultați dragele noastre clăcane:
- În timpuri demult apuse, aici la Ribicioara erau câteva familii mai înstărite! Aveau oleacă de pământ pe marginea apei, pe lunca îngustă, unde semănau grâne iar pe culmile dealurile pășunau oile și vacile! Cei mai săraci din sat le erau slugi la muncile câmpului! Se încuscreau doar cei din același neam mai înstărit și nu cu „prostimea satului”!
În cătunul Giurgieștilor, umblaseră viforii* pe la casele celor cu stare, și pe la neamuri să-i cheme la uspăț*! Se vorbiseră părinții între ei și stabiliseră nunta între fecior și fată! S-au înțeles și asupra zestrei, dar ce nu știau ei, că fată îndrăgise un flăcău dintr-un „neam slab”. Flăcăul era din părinți săraci, fără pământ , dar de altfel oameni harnici și cinstiți. Obligată fiind să se mărite cu feciorul cel bogat, fata fuge în ziua nunții de acasă umblând năucă pe stâncile prăpăstioase din preajma satului!
-Chiar așa să fi fost? întrebă nanuța Sofică, vecina noastră, scăpând fusul din mână!
-Așa, dară! Că doar așa era pe timpuri! Nu se putea ieși din voia părinților! „Bogăția la bogăție trage” iar „la omul sărac, nici boii nu-i trag”!
- Și ce s-a întâmplat cu fata? întrebai și eu curioasă.
- Minte slabă, crudă la trup și suflet, se aruncă de pe „Colțul Ursului” în hău și se zdrobi de bolovanii colțuroși!
- O bat-o amarul ei, s-o bată!
- D-apoi stai să vezi și să nu crezi! Rău se necăjiră părinții ei dar și maică-sa, bolundă, blestemă rău: „ Îmi rupseși inima-n două, și-mi cerniși sufletul de mamă, fată cu minte slabă! Nu te-ar primi „lumea de-apoi” pentru durerea ce ne-o aduseși în casă!” Nană Parastie se opri din povestit, uitându-se pe sub genele groase să vadă ce impresie făcuse asupra noastră!
- Aio* Doamne și de mine! Urât blestem!
- Blestemul de mamă îi tare greu! adăugă Marioara, soră cu Parastie!
- No vedeți, dragele mele, ce face durerea? Îți ia mințile pe negândite! De atunci în nopțile cu lună plină, în apropierea, „Colțului Ursului” se aud sunete ciudate, parcă ar fi tânguit de taragot iar mulți au povestit că au văzut și ieșind din crăpătura steanului un alai de nuntă cu o mireasă cu „șlaier negru”! Asta doar odată pe an!
-Tolvai* Doamne și de mine! se miră nană Sofică, oprindu-se din tors!
- „Doar cin’ crede îi și vede”!
Rămăserăm toate cu gurile căscate, fusele se opriră, un fior ne trecu pe șira spinării de povestea nemaiauzită!
- Blestemul de mamă e tare rău! V-a ajuns-o pe fată! De aceea și acum sufletul ei neliniștit, bântuie prin locul de unde s-a aruncat de pe stean!
- Cine știe care o fi cauza! Să fie blestemul mamei? întrebă nană Marioară.
- Blestemul sigur, dar poate și slujba de înmormântare ce nu i-a fost ținută că nu a murit de moarte bună și nici în cimitir nu a fost îngropată! Poate, sufletul fetei nici vămile nu și le-a plătit și nu s-a înfățișat la timp la judecată, pentru a-și afla locul în cealaltă lume! glăsui mătușa Parastie a Roșăștilor.
- Sufletul i-a rămas prizonier între cele două lumi! suspină Sofica făcându-și cruce!
- Nici moartă, nici vie! De aceea sufletul ei bântuie tânguindu-și soarta pecetluită! Lacrimile ei curg nestăvilite fie vară, fie iarnă!
- Ai dreptate, mătușă! Și în timp de vară secetoasă, veșnic îi umezeală primprejurul crăpăturii din stean și un firicel de apă se strecoară afară printre rădăcinile arinilor Acolo la „Colțul Ursului” adăugai eu , băgându-mă în seamă!
- Dar eu tot nu înțeleg, de ce se cheamă locul așa și nu altfel!
- Asta îi altă legendă străveche pe care nu ați mai auzit-o până acum! Denumirea îi vine de la forma ce se aseamănă cu un urs mare! Parcă împinge cu laba o parte de stâncă! De fapt sub mărăcinii și rugii din jur se ascunde crăpătura îngustă prin care se poate strecura trupul unui urs! Un colț al lui unde hibernează! Dar acum, gata cu poveștile, uite că îi trecut de miezul nopții și mâine trebuie să ne sculăm să hrănim animalele!
- Faină legendă ne istorisiși mătușă Parastie! Deie-ți Dumnezeu sănătate să ne mai poți spune și la altă șezătoare!
- Vă mulțumim și noi că venirăți la șezătoarea noastră și ne ajutarăți la tors de lână!
Multe și ciudate sunt denumirile locurilor prin preajma satului dar și mai multe sunt legendele despre ele ce circulă printre locuitorii, puțini la număr, din Ribicioara!
Regionalisme: varușană – verișoară; vifori – chemători la nuntă; uspăț – nuntă; șlaier – voal de mireasă; aio – văleu; tolvai – vai de mine.
Ileana Cornelia Neaga, Crișan, com Ribița, jud Hunedoara
0 Comentarii