Privește, Nic, cum trec speranţele prin nori,
cum lacrimile curg dureros pe geam, șuvoi.
Cum ne mai alergăm pe străzile uitate,
fugind de umbre şi singurătăţi în noapte.
În dimineţile cu flori trezite-n lacrimi
de bucurii sau de tânjiri abstracte,
te văd păşind pe suflet, pe uitare,
eu stau zidită între pereți de mare.
Încerc să te ating în vis de noapte,
tu, parcă te îneci în nori, departe
şi, transpirată, tresalt în disperare,
uitarea ta, încet, încet, mă doare.
Trec goliciuni dansând, ce par imunde,
dionisiace baluri şi depravări în umbre,
potire încolăcite după false șaluri,
rânjind spre mine în călduri de tauri.
Priveşte, Nic, cum trec speranţele prin noi,
ferestrele prin care te privesc, au ochii goi,
şi pătimaş visez că suntem numai doi,
ce vom reface lumea, să semene cu noi!
0 Comentarii