Ioan Pop - ȘI TE CLATINI DE BEȚIA STELELOR DIN CERUL NOPȚII ÎNNORAT !

Tocmai când credeam că muza și-a vărsat vinul pe fustă și e loc de tăvăleală la amvon și cu de toate, a venit „înțelepciunea”, care n-are sat cu școală și, pardon, pe unde-și face, la nevoie, voia treabă cu nevoile călcate în Sabat... lunea, îndeobște, vine cu plecatul în vacanță și cu pace întru domul domnului cu alte straie decât cele după datini sau deloc... iată vraja-nchipuirii că-și mai toarnă încă gânduri cu mărgele și te clatini de beția stelelor din cerul nopții înnorat!... foc de tabără și rânduri nesfârșite de paiațe cu perdele, arătări și stări de greață... despre cele patru scânduri, care sunt încă în viață, se vorbește pe la spate și cu teamă de venirea celor duși de dimineață în amurg, când totul pare săvârșit, senin și veșnic... mă ridic, îmi iau un sfeșnic și străbat întunecimea domului până la poarta unghiului care unește haosul cu disperarea... sunt bărbat și nu se cade să poftesc muza afară, dar găsesc eu o unealtă sau vreun instrument de jale... bea, frumoaso, bea lumină de perdea și parafină de argint de-ți trece răul, însă frumusețea lumii e un foc rece de oase împietrite și infirme!... dincolo de poartă, hăul apelor, țărmul și focul ce-am aprins durează încă, însă eu mă sting în rana cerului ce sângerează violet... încă nu e moartă mâna ce ți-a scris răvaș de viață... iată că-ți ating meteahna inimii cu altă boală și te scot în unghiul stării mărilor ce-mi bat în poartă cu epave ruginite și cu pumni de fier, de piatră și de grindină albastră!... toarnă-ți gânduri și visează visurile ce visară cei ce-și fac încă perdele, crinoline și turbane cu jelania topită de lumina tuciurie și cu stele din fereastră!